Politeţea
Spre deosebire de cele mai multe limbi, japoneza are un sistem gramatical şi lexical complex de a exprima diferite grade de politeţe. Se poate afirma că există cel puţin trei niveluri de politeţe, deşi o asemenea teoretizare este aproape imposibilă, iar delimitarea nivelurilor este dificilă din cauza întrepătrunderilor dintre acestea.
Copiii învaţă în primii ani de viaţă un mod de exprimare simplu, familiar. Acest mod de exprimare este folosit de toţi vorbitorii nativi atunci cînd se gîndesc, cînd vorbesc cu ei înşişi (se întîmplă relativ des), cînd vorbesc cu persoane de rang social şi profesional egal sau inferior, sau în cadrul familiei indiferent de virstă. Gramatical este modul cel mai simplu şi mai scurt, iar stilistic este modul cel mai direct. Se spune că chiar în faţa împăratului, dacă pe un japonez îl pişcă un ţînţar, el va spune 痛い! itai! (doare!, echivalent cu "Au!"), care nu conţine nici un element de politeţe.
Aproximativ o dată cu începerea anilor de şcoală copiii sînt îndrumaţi să folosească faţă de adulţii din afara familiei un mod de exprimare oarecum echivalent cu pluralul de politeţe românesc. De remarcat este că încă din timpul şcolii elementare acest limbaj politicos este folosit şi faţă de colegii mai mari, chiar şi cînd diferenţa de an şcolar este minimă. Gramatical acest mod se obţine prin aducerea verbelor predicative la forma aşa-numită "-masu". De exemplu verbul 行く iku (merg) devine 行きます ikimasu. Cînd predicatul este exprimat printr-un adjectiv "-i" sau este format copulativ printr-un adjectiv "-na" sau un substantiv, în modul acesta de politeţe se adaugă cuvîntul です desu care este varianta de politeţe a copulei だ da echivalentă cu "a fi." Astfel, în timpul unei consultaţii, pacientul îi poate spune doctorului 痛いです。 itai desu. (Mă doare.). De observat ca în limba română politeţea se exprimă numai cînd verbele sînt la persoana a doua singular, prin trecerea lor la plural; prin comparaţie în japoneză toate propoziţiile se schimbă.
Al treilea nivel de politeţe, numit 敬語 keigo (respect, reverenţă), nu este practicat de tineri pînă la "intrarea în societate" (care corespunde cu încadrarea într-un loc de muncă), deşi este studiat ca disciplină aparte în timpul liceului. Faţă de nivelul anterior acesta este mult mai complex, şi presupune cunoaşterea unor cuvinte complet diferite, folosite numai în acest scop. Aceste cuvinte speciale se împart în două categorii: onorifice şi umile. Primele au rolul de a îl preamări pe interlocutor şi pe membrii grupului acestuia (companie, familie, şcoală, etc.), iar ultimele arată umilinţa vorbitorului sau a celor din grupul lui. In general nu toţi japonezii ajung să stăpînească bine acest mod de adresare.
O parte din elementele acestui nivel de politeţe au pătruns în vorbirea curentă, ca de exemplu sufixarea numelor de persoane cu particula onorifică -san: Nakamura-san înseamnă domnul/doamna/domnişoara Nakamura. Sufixul -san nu se aplică niciodată la propriul nume; de asemenea nu se foloseşte pentru a numi pe cineva din propriul grup în conversaţia cu cineva din afara grupului. Adesea însă doar -san nu este suficient. Faţă de un profesor, avocat, doctor, acest sufix se înlocuieşte cu -sensei. De observat că sensei poate fi folosit şi independent, cu sensul de domnule învăţător, doamnă învăţătoare, domnule doctor, etc. Alte formule de adresare mai sînt şi: -kun pentru egali sau inferiori de sex masculin, diminutivul -chan pentru copii sau animale de casă, -senpai pentru colegi din anii mai mari, kōhai pentru colegii din clasele inferioare, etc. Un grad mai mare de politeţe este exprimat prin sufixul -sama care e folosit pentru clienţii firmei, pentru persoane de rang mult superior (dacă -sensei nu se poate aplica), sau pe plic după numele destinatarului.
Tot ca element de politeţe este adăugarea prefixelor onorifice o- sau go- la substantive. Numărul substantivelor care pot fi modificate astfel este destul de mare. Regula generală este ca la cuvintele de origine japoneză să se adauge お o-, iar la cele de origine chineză ご go- (amîndouă scrise în kanji 御, dar adesea lăsate în hiragana). De exemplu お友達 o-tomodachi înseamnă "prietenul dumneavoastră" (o traducere literală, dar nerealistă, ar fi "onoratul dumneavoastră prieten"). La fel ご質問 go-shitsumon înseamnă "întrebare", şi anume întrebarea pe care "onoratul client" (de exemplu) ar putea s-o aibă. În unele cazuri aceste prefixe onorifice sînt folosite preponderent de femei, iar în alte cazuri prefixele au devenit inseparabile de cuvînt, ca în exemplul ご飯 gohan (mîncare, orez fiert).
Observaţie. În limba română există şi alte mecanisme de exprimare a politeţii în afara pluralului, care aduc puţin cu acest ultim nivel de politeţe din japoneză: folosirea pronumelui dumneavoastră, înlocuirea demonstrativelor ăsta, asta, ăla etc. cu variantele lor acesta, aceasta, acela etc., trecerea verbului e la forma este şi în general alegerea unui ton şi a unui vocabular potrivite cu interlocutorul.
Se apreciază că în special începînd cu anii 1990 folosirea formelor de politeţe în limba japoneză a suferit schimbări, mai ales în rîndul generaţiilor tinere. Totuşi, există numeroase situaţii cînd exprimarea politicoasă este absolut inevitabilă, şi altele cînd deşi se poate accepta o exprimare mai simplă acest lucru este perceput ca o lipsă de educaţie şi de maniere.
VocabularulÎn vechime, pe parcursul a multe secole de contact cultural şi religios cu China, limba japoneză a împrumutat masiv cuvinte din limba chineză astfel încît se consideră că mai mult de jumătate din vocabularul japonez este de origine chineză. Alte limbi care stau la originea a numeroase cuvinte japoneze sînt coreeana şi limba ainu. Din contactele cu călătorii portughezi din secolul al XVI-lea au rezultat numeroase împrumuturi din limba portugheză. După redeschiderea Japoniei în secolul al XIX-lea limba olandeză a furnizat o altă serie de cuvinte. O dată cu Era Meiji contactele cu civilizaţia europeană s-au înmulţit şi asfel şi-au găsit drumul în limba japoneză numeroase cuvinte din germană, franceză, şi mai recent engleză care reprezintă actualmente sursa cea mai productivă de "gairaigo" (cuvinte de origine străină).
În Era Meiji elita culturală a Japoniei a "fabricat" o serie întreagă de neologisme, scrise în kanji, care să echivaleze cuvinte străine, ca de exemplu 化学 kagaku (chimie), 政治 seiji (politică) etc. O parte din acestea au fost copiate şi în chineză şi coreeană. Prin urmare japoneza, chineza şi coreeana dispun de un vocabular de neologisme comun (pe lîngă vechile cuvinte chinezeşti) într-un mod similar cu existenţa în Europa a unui vocabular comun de termeni compuşi relativ recent din vechi cuvinte latineşti sau greceşti.
Din vocabularul japonez se pot menţiona numeroase cuvinte care au pătruns şi în limba română. Cea mai mare parte din ele se referă strict la cultura şi tradiţiile japoneze, ca de exemplu: haiku, karaoke, origami, sushi, kimono, karate, go, etc. Un exemplu interesant este cuvîntul "ricşă" (trăsurică cu două roţi, trasă de un om), care vine de la 人力車 jinrikisha (compus din om, putere, şi vehicul) şi care a ajuns în limba română prin intermediul englezei (rickshaw) şi germanei (Rikscha).
Mier Aug 03, 2011 6:30 pm Scris de Vizitator
Subiect: Politeţea 